De ce încă ne e rușine să vorbim despre sex
Când a fost ultima dată când ai avut o conversație onestă despre sex? Și nu mă refer la discuțiile acelea stânjenite pe care le purtăm cu jumătate de curaj, gen "care-i poziția ta preferată?". Mă refer la discuțiile acelea brute, cu detalii autentice, pline de vomă și vulnerabilitate. Probabil că ți-ai schimbat deja poziția pe scaun sau ai dat involuntar ochii peste cap. Dar să fim sinceri: de ce, în 2023, încă ne e rușine să discutăm despre sex așa cum este el, de fapt?
Am crescut într-o societate unde, după ce treceai de lecția 5 din manualul de biologie, subiectul sexualității devenea subit evitat ca ciuma la un prânz cu familia. Să ne înțelegem, discuțiile despre stiuleți și albinuțe nu sunt relevante când ai 16 ani și încerci să-ți descoperi orientarea sexuală, în timp ce te uiți fix la serialele acelea americane pline de hormoni care ți-au format o primă idee - total eronată - despre ce înseamnă intimitatea.
Cred că prima problemă e că în România subiectul sexului e văzut ca un soi de film interzis minorilor, pe care îl rulăm cu ușile închise și spițele sertarului. Da, mă mai țin minte filmele de cap-coadă șoptite spălate de la prietenii ani '90? Cam așa am încercat să cosmetizăm tot ce înseamnă educație sexuală în școli și în viața publică în general.
Pe de altă parte, cultura noastră se pare că nu realizează cât de puternică și totodată distructivă este shame-ul pe care-l aruncăm asupra discuțiilor despre sex. Să începem cu comunitatea LGBTQ+, care încă luptă să fie văzută și auzită, sau cu persoanele asexuale, pentru care conceptul de sex este diferit oricum, dar cu siguranță nu lipsit de întrebări sau controversă.
Ne place să pretindem că suntem deschiși; de ce nu, până la urmă avem free porn la un click distanță! Însă asta nu vindecă rușinea, ci mai degrabă o ascunde sub preș, iar curățenia de primăvară încă n-a venit. Romanul nostru preferat încă își începe viața sexuală cu puțină jenă și curiozitate, apoi trece printr-o fază semi-traumatizantă de încercare și eroare, poate chiar și o infecție urinară de care se teme ca de ciumă sau necunoscutul, adresându-se ulterior căutărilor pe Google pentru sfaturi.
Hai să coborâm din turnul nostru de fildeș pseudo-judecătoresc și să privim realitatea. Doar pentru că evităm să vorbim despre corpul nostru, plăcerile și dorințele noastre nu înseamnă că ele nu există. Se manifestă în tăcere, dând naștere la nesiguranțe, frustrări sau, cine știe, copii crescuți cu aceeași mentalitate învechită: "Vorbim despre ce simțim și dorim doar în taină, ca și cum ar fi un păcat."
Să nu uităm că discuțiile acestea ar trebui să aibă și un scop educațional. Ar trebui să ne îmbogățească, să ne deschidă ochii către diversitate și empatie. De ce să nu ajungem să vorbim deschis despre preferințe sexuale, despre consimțământ sau despre descoperirea plăcerii, fără să ne fie teamă de un chicotit nervos sau de un shooting cu sprâncene ridicate dezaprobator?
Când vom putea, dragă cititorule, să vorbim despre sex ca despre orice alt subiect din lume, atunci să știi că am reușit să depășim o barieră semnificativă. Așa că, hai, ia-ți un pahar de vin și spune-mi: tu când ai vorbit ultima dată cu cineva, oricine, despre ce te face să simți cu adevărat viu?
Dar acum, lasă-mă să te întreb ceva și aștept cu nerăbdare răspunsul tău: Cum crezi că putem normaliza aceste discuții mai devreme în viețile copiilor și adolescenților de azi, ca ei să nu repete greșelile generațiilor trecute?
