Un rând de întrebări incomode la cafea

Stăteam zilele trecute la o cafenea din Centrul Vechi, încercând să-mi dau seama când a devenit obicei să ne ferim privirea și să mormăim ceva despre „ce societate de căcat trăim” de fiecare dată când auzim de o nouă victimă a agresiunii sexuale. M-am uitat în jur și am realizat că noi, românii, nu suntem doar închiși în carapace când vine vorba de sex și sexualitate, ci suntem și experți în a arunca vina la celălalt capăt al străzii.

Să fie clar: în România, dacă ești victimă a unei agresiuni sexuale, porți stigmatul rușinii. Te aștepți la judecată, nu la justiție. Cu toate că suntem în 2023 și mai că ne place să ne credem la nivelul Europei de Vest, tratamentul nostru față de victimele agresiunilor sexuale este o adevărată satiră socială, un chin care amintește de vremurile în care bunica noastră își purta fusta până-n pământ de teamă că ar putea "provoca" gânduri nepotrivite.

Agresiuni și indiferență: un tango diareic

Zilele acestea, discuția despre hărțuirea și agresiunea sexuală ar trebui să fie la ordinea zilei, dar nu, preferăm să ascundem gunoiul sub preș, de frică să nu ne facem de râs. Cui îi pasă că victimele trebuie să convingă jandarmii și polițistul secției că, da, minijupa aia nu dă invitații explicite? Și cine mai are timp să asculte poveștile de groază ale celor care și-au petrecut ore întregi într-o sală de interogatoriu, în loc să primească tratamentul de care au cu adevărat nevoie?

De ce? Pentru că nu-i așa, România are o obsesie patologică cu a da vina pe victime. Suntem maeștri la a judeca mai repede decât poate creierul nostru să proceseze. E o combinație letală de ignoranță și aroganță, un tango diareic care ne scapă printre degete șansa la atâta necesara empatie.

Un sistem care mușamalizează și uită

Dacă ai nenorocul să devii victimă, sistemul juridic îți oferă un veritabil tur prin infern. Gândește-te la un labirint: unul în care fiecare colț anatomo-scriptic îți aduce în față un funcționar plictisit, care îți citește povestea cu o față ca un pateu uitat pe masă. Până și Iadul pare un pic mai promițător în comparație.

Nu este un secret că multe cazuri de agresiune ajung să fie mușamalizate sau minimalizate. Traume re-traumatizate, ani pierduți prin procese care se pierd în hârtii și o tramă personală care nici măcar în cele mai pesimiste scenarii inspirate din Kaf...aici n-ar putea să își găsească un final echitabil.

Vinovăția ca mod de operare standard

De câte ori ai auzit-o pe prietena ta povestind despre cum nu și-a găsit dreptatea? Sau poate ai văzut știrile despre alt caz trist și teledevizabil al unui așa-zis proces de viol în care inculpații sunt achitați din linia întâi a sustinatorilor mișcării pentru „băieți cuminți”? Da, de cele mai multe ori românul parcă se naște cu scuipat în colțul buzelor și degetul arătător pregătit, în a dovedi ca ești tu de vină pentru ceea ce ți s-a întâmplat. Așa-i cultura, așa-i rețeta de cum să faci o victimă să înghită și mai multe broaște râioase decât poate casa noastră de pariuri să ducă.

Cum ar trebui să fim diferiți?

Bun, și acum ce facem? Nu, soluția nu este să ne lăsăm seduși de un cinism constant și neproductiv. În schimb, trebuie să devenim mai vocali, să ne dorim un sistem care nu doar condamnă, dar și reabilitează și vindecă.

Trebuie să ținem în minte că fiecare dintre noi poate fi o pungă de aer curat, chiar și în cel mai murdar balon. Să cerem schimbare, să înțelegem că victimele nu trebuie să fie războinici solitari în căutarea dreptății lor. Societatea trezită este una în care instanțele să fie alături de ele nu împotriva lor. Poate că karma ar trebui să fie tratată mai degrabă cu stimuli, nu doar epifanii când lumina reflectoarelor cade pe noi.

Ce urmează pentru noi?

Până nu vom înțelege că tăcerea nu este lipsită de consecințe, nu ne vom putea schimba. Haide să nu mai aruncăm vina în stânga și în dreapta, să nu mai permitem ca indiferența să fie norma.

Ce-ar fi să începem deja rolul nostru activ în schimbările sociale? Să ne întrebăm pe noi, dar și pe cei din jur: este asta lumea în care vrem să trăim? Începe de la un gând și poate se va transforma în noul nostru obicei. Ce facem pe mai departe?


Mara Dinu

Mara Dinu este jurnalistă și autoare de opinii cu un stil inconfundabil – acid, direct și provocator. Cu un background în sociologie și o pasiune pentru adevăruri incomode, Mara scrie despre sexualitate, relații, libertate personală și ipocrizia socială. Fiecare articol al ei e ca o palmă dată convențiilor, dar și o invitație la reflecție. Nu se ascunde după eufemisme și nu scrie pentru like-uri – scrie pentru cei care gândesc liber.