Am crescut într-o Românie unde icoanele atârnă pe pereți, iar preoții sunt invitați la inaugurarea oricărui chioșc de ziare. Religia e peste tot, ca un fel de aer pe care îl respirăm fără să ne dăm seama. Dar ce se întâmplă când acest aer devine sufocant? Când credința, care ar trebui să fie o sursă de alinare și speranță, se transformă într-un instrument de control și rușinare?
Rușinea ca metodă de control
De mici suntem învățați că anumite lucruri sunt "păcate". Nu vorbesc aici de crime sau furturi, ci de lucruri mult mai personale: sexualitatea, gândurile, dorințele. Ni se spune că dacă ne abatem de la calea "dreaptă", vom fi pedepsiți, nu doar de Dumnezeu, ci și de comunitate. Și ce pedeapsă e mai eficientă decât rușinea publică?
Sexualitatea sub lupa bisericii
Să vorbim despre sex. Da, acel subiect pe care biserica îl evită sau îl demonizează. În loc să avem discuții deschise și sănătoase despre sexualitate, suntem bombardați cu mesaje care ne fac să ne simțim vinovați pentru dorințele noastre naturale. Masturbarea? Păcat. Relațiile sexuale înainte de căsătorie? Păcat. Homosexualitatea? Mare păcat. Și lista continuă.
Femeia și rușinea religioasă
Femeile sunt adesea ținta principală a acestei rușinări religioase. De la Eve, care a fost învinuită pentru căderea omenirii, până la predicile moderne care le spun femeilor să fie "cuminți" și "supuse", mesajul e clar: corpul tău e o sursă de păcat și trebuie să-l ascunzi, să-l controlezi, să-l rușinezi.
Consecințele psihologice
Acest tip de rușinare nu e doar o problemă morală, ci și una psihologică. Oamenii cresc cu sentimente de vinovăție și rușine profundă, care pot duce la anxietate, depresie și alte probleme de sănătate mintală. În loc să ne acceptăm și să ne iubim pe noi înșine, suntem învățați să ne disprețuim.
E timpul pentru o schimbare
Nu spun că religia e în întregime rea. Pentru mulți, ea oferă confort și un sens al comunității. Dar când religia devine o unealtă de rușinare și control, trebuie să ne întrebăm: cui servește acest lucru? Și, mai important, cum putem revendica credința ca o sursă de iubire și acceptare, nu de rușine și frică?
Tu ce părere ai? Ai simțit vreodată că religia a fost folosită pentru a te face să te simți rușinat sau vinovat? Cum ai gestionat aceste sentimente?
