Aș vrea să încep prin a recunoaște că în România încă poți simți mirosul de ardei umpluți și de varză murată oriunde mergi. Și, de cele mai multe ori, asta nu e rău. Totuși, mentalitatea patriarhală și conceptul că părinții au „drepturi depline” asupra copiilor lor ar trebui să dispară mai repede decât bufnițele de la Apaca în anii ‘90.

Hai să ne imaginăm un moment din copilărie. Poate rochia aia mov cu volane, pe care nu o suportai, dar pe care mama ta insista să o porți la serbarea de final de an. Dar rochia violet este doar vârful icebergului în discuția despre cum părinții consideră că pot decide orice aspect al vieții copiilor lor, de la îmbrăcăminte la vocație și până la partenerul de viață.

Eu am fost copilul ăla

Am trăit în pielea copilului căruia i s-a spus la fiecare colț de stradă cum ar trebui să fie, să facă, să simtă. La vremea aia, credeam că e normal. Și ca să fiu sincer, era un mod subtil de manipulare, un fel de „șantaj emoțional” mascat în iubire și „grijă părintească”.

Îmi amintesc discuțiile nesfârșite despre cum ar trebui să aleg un liceu pe care „ei” l-au considerat potrivit pentru mine. Fără să mai menționez despre facultate, unde deja deciziile lor apăsau greu ca o plapumă de lână în miezul verii. Și cine eram eu să le port o contră? Îi respectam și, cumva, părea că oricum nu aveam de ales.

Să vorbim mai deschis

Cu toții știm acele familii unde se aude un ecou constant de "eu te-am făcut, eu te omor". Frază aruncată peste umăr ca o bombă care înfundă orice început de rebeliune. Suntem într-o țară liberă, dar conceptul de copil ca proprietate personală este adânc înrădăcinat în cultura noastră, ca proverbialul "păhărel de țuică" de la masa de sărbătoare.

Întâlnirile cu prietenii de la colț de bloc sau discuțiile neprincipiale de pe internet îmi arată o Românie care e atât de dornică să scape de cătușele mentale cu care a fost legată ani întregi. Și știi ce? E în regulă să deschidem bucata asta de conversație, să o scuturăm de praf și să o expunem la aer curat.

O altă perspectivă

Nu spun că părinții nu ar trebui să aibă grijă de copiii lor. Dar, cum ar fi să-i învățăm să fie indivizi autonomi? Să învețe să își scrie singuri liniile existenței, chiar dacă uneori le va ieși un "Carla's Dreams" și nu un „Bach”. Înțeleg că e greu, dragii mei, mai ales când crești într-o societate în care regulile sunt reguli și tradițiile sunt mai sfinte decât sarmalele de Crăciun.

Imaginați-vă o lume în care părinții ar da sfaturi, nu ordine! Unde copiii ar putea eșua, dar într-un mod constructiv, învățând cum să se ridice din căzăturile lor. Pentru că să fim sinceri, câți dintre noi nu am fost puși la pământ de viață și ne-am ridicat singuri?

Înapoi la realitate

Am vorbit deja prea mult despre ce ar putea fi. Hai să ne întoarcem la realitatea noastră. Sigur, schimbările nu se vor întâmpla peste noapte. Dar fiecare mică revoluție începe de la unul sau doi oameni care sunt dispuși să deschidă subiectul, oricât de incomod ar fi.

Deci, dragă cititorule, ce-ar fi să începi cu mici gesturi? Pune-le întrebări copiilor tăi despre ce și-ar dori cu adevărat de la viață. Stai de vorbă cu ei ca și cum ar avea cu adevărat un cuvânt de spus în propria lor existență. Într-un univers cunoscut pentru incertitudinile sale, măcar să le oferim iluzia alegerii și un pic de libertate autentică.

Ce alegi tu?

Acum întrebarea rămâne: Vom rămâne atașați de obișnuințe și tradiții sau vom îndrăzni să schimbăm firul poveștii noastre culturale? Se spune că schimbarea începe din interior, asa că poate e momentul să luăm o gură de cafea (sau vin, după caz) și să reflectăm asupra ce înseamnă cu adevărat să fii părinte, nu dictator.

Alegeți autenticitatea, pentru voi și pentru copiii voștri. Ce-i drept, curajul nu e pentru toată lumea — dar poate, doar poate, avem nevoie să începem să-l scoatem de la naftalină.