Hai să fim sinceri de la bun început: a fi queer într-un oraș mic din România nu este chiar un picnic cu gărgărițe. N-ai cum să te plimbi mâna-n mână cu partenerul tău de același sex fără să simți priviri pătrunzătoare sau să auzi un comentariu ieftin din spatele tău. E ca și cum ai purta un badge invizibil pe care scrie: "Sunt diferit, și asta-i problema voastră, nu a mea."

Ca să îți faci o idee, imaginează-ți viața unui tânăr queer în Târgu Săcueni sau Jimbolia. Orașele mici au un fel aparte de a-și iubi tradiția și, să recunoaștem, de a se teme de ceea ce nu înțeleg pe deplin. Ar fi simplu să dai vina pe educația precară sau pe influența religioasă, dar, adevărul e că, în micile orașe, comunitatea e un melanj de frică de schimbare și comoditate. Pe ulița principală, fiecare e-n treaba lui dar și-n treaba altora.

Primul lucru pe care-l simți e teama. Teama că, dacă îți asumi identitatea și o arăți lumii întregi, vei fi cel puțin marginalizat. Dar nu vorbim doar de nepăsarea complice a consătenilor, ci de o marginalizare activă, cu semne și biciuiri verbale. Am avut o prietenă la Bârlad care nu vorbea nici cu propria familie despre iubita ei. Fiecare strângere de mână era o declarație de iubire și, totodată, un secret comparabil doar cu sărutul pe ascuns între Romeo și Julieta.

Ca să supraviețuiești aici, trebuie să știi să joci un dublu rol: să fii același la exterior, dar complet altcineva acasă, cu ușile închise. Mascat, te aliniezi normelor, dar îți dezvoltă un al doilea "eu", unul autentic, dar invizibil. Când vine o nuntă sau un botez, prezinți un simplu: „Încă mi-am găsit pe cineva”. E o formă de protecție, de conservare, dar și de negare.

Salvarea vine, de obicei, prin online. Internetul devine aliatul cel mai de încredere, un refugiu unde poți fi tu însuți, impunând artă și activitate socială unde să îți găsești tribul. Dar cât de cinic să fie, să ai nevoie de un ecran pentru a fi liber în a-ți exprima dorințele și visele?

Norocul celor queer în orașele mici e dat de câțiva indivizi care au curajul și nesimțirea necesară să spună lumii „așa am fost, am creat și supraviețuit în comunități care nu m-au acceptat niciodată”. Persoanele acestea devin simboluri ale rezistenței și, câteodată, băi, iubite, chiar sunt cele mai tari.

Un alt fenomen care merită amintit este „exodul”. Plecarea spre orașele mari, spre Cluj, Timișoara sau București, unde toleranța e mai mult decât un cuvânt cool în dicționarele corporatiste. E un pas către o viață mai bună dar nu fără costuri emoționale. A părăsi rădăcinile tale s-ar putea să te dureze mai mult decât te aștepți, dar când ajungi să respiri libertatea în Piețele Unirii, tot stresul e compensat.

Deci, ce înseamnă să fii queer într-un oraș mic? Exact ce înseamnă să trăiești ca un pion într-o lume de regi și regine: provocator, riscant, dar și frumos, pentru că libertatea, chiar și atunci când e atinsă cu greu, e incredibil de satisfăcătoare.

Poate că trăim într-o altă eră, una în care tinerii queer din orașele mici vor deveni, în sfârșit, fețele unei revoluții tăcute dar puternice. Însă întrebarea rămâne: Cât timp trebuie să mai treacă până când vom învăța să ne iubim unii pe alții fără a simți nevoia să ne sfâșiem reciproc cu prejudecăți? Cum transformăm timiditatea în empatie și acceptarea față de diferențele celorlalți într-un dar prețios?

Hai, spune-mi ce crezi. Pentru că, până la urmă, conversația asta e despre realitatea noastră comună și nu despre iluzii izolate.