Când adevărul devine act de rebeliune
Aproape am ajuns să glorificăm minciunile frumos ambalate sau distorsionarea subtilă a realității. Trăim vremuri în care adevărul, crud și necosmetizat, a ajuns un act de rebeliune. Ce a ajuns lumea asta când onestitatea ne transformă în niște dizidenți moderni?
Folosim atâtea filtre nu doar pe Instagram, ci și în fiecare interacțiune socială. Și vă zic, nu e vorba numai de aliasuri virtuale, ci și de măștile pe care le purtăm în viața de zi cu zi – la muncă, în prietenii, și, mai grav, în iubire. Da, iubirea aia pe care ne place să o glorificăm, să o decorăm cu beculețe de Crăciun, s-a transformat într-un teatru al aparențelor, unde replicile sunt bine alese, iar emoțiile sunt adesea fabricate ca să nu deranjeze.
Îmi vine în minte o discuție recentă cu un prieten care mi-a zis, destul de frustrat, că a devenit prea obosit să mai joace „la dublu” – acel joc de-a viața în care ești o persoană în public și alta când ești cu tine însuți. Cât de obositor e să te trezești în fiecare dimineață și să te întrebi ce mască vei purta azi?
Trăim cu adevărul prizonier, dar de ce?
Navigăm printr-o lume în care vulnerabilitatea a fost etichetată drept slăbiciune, iar standardele în relații sunt mai refractare decât un glob de Aur. Și hai să fim sinceri, tot acest spectacol de iluzii nu ne aduce nici măcar aproape de fericirea pe care ne-a promis-o inițial. Suntem, din contră, mai izolați ca oricând, jucând același joc absurd al „dacă aș fi”.
Oricât de tentant ar suna, să fii onest cu tine și cu ceilalți poate fi la fel de revigorant ca un pahar de țuică de prune într-o dimineață geroasă. Dar e și mai greu decât pare. E ca un drum prin Făgăraș: plin de serpentine și, uneori, nebunește de neiertător.
De exemplu, să-ți dezvălui adevăratele dorințe într-o relație e ca și cum ți-ai dezbrăca sufletul de frică și te-ai arunca în necunoscut fără plasă de siguranță. Și ce faci când atingi pământul dur al respingerii? Suferința e reală, dar merită infinit mai mult decât să trăiești o versiune diluată a ceea ce ar putea fi real.
Onestitate în societatea românească: o formă de artă?
Bizar sau nu, vremurile astea moderne au întrecut chiar și Terente în ingeniozitate. Onestitatea e noul avangard. Și nu, nu mă refer la acea brutalitate „sinceră” care ascunde de fapt lașitatea, ci la dorința autentică de a fi, pur și simplu, cinstit. Și da, poate părea că iubitorii de adevăr sunt niște Don Quijote contemporani, dar ce e mai frumos decât o viață trăită cu onestitate radicală?
În cultura noastră, unde recunoașterea greșelilor și deficiențelor personale e o raritate mai mare decât zăpada în mai, fiecare pas către a spune adevărul devine un act de curaj. Îmi amintesc de o bătrână dintr-un sat din Maramureș care mi-a spus odată: „Să nu-ți fie teamă de rușine, ci de minciunile care o cresc”. Un adevăr simplu, dar strașnic într-o lume plină de bling-bling.
Și tu ai curaj să spui adevărul în față?
Așadar, unde ne duce drumul astă? Sper că spre mai multă sinceritate. Adevărul, oricât de nefardat, merită spus. Îmi doresc să trăiesc într-o lume în care să pot avea o conversație deschisă fără să-mi pese de ce vor spune ceilalți sau de cum o să fiu perceput. Poate sunt doar un idealist, sau poate suntem toți un pic amorțiți de un sistem care ne-a învățat să ne temem mai mult de adevăr decât de consecințele lipsei lui.
Tu unde stai pe scara asta fragilă între binele intenționat și minciuna convențională? Ești gata să-ți asumi un adevăr incomod sau preferi confortul minciunilor dulci? Te las să reflectezi la o întrebare simplă: Cât de des ai fost onest azi?
