Bârfa – arma tăcută a unei societăți ipocrite
Trăiești în România? Atunci, e imposibil să nu fi fost martor sau chiar protagonist, măcar o dată, la o sesiune de bârfe asortată cu o cafea amară sau, de ce nu, un vin ieftin din comerț. Bârfa e o instituție națională, practic coloana vertebrală a oricărui microunivers social de la noi. E ca o Moarte-clinica în miezul nopții; mereu prezentă, mereu activă, dar rareori confruntată frontal.
Nu ne place să recunoaștem. "Eu nu bârfesc, doar observ", spune vecina de la trei, în timp ce-ți povestește despre aventurile amoroase ale lui Xulescu din cartier. Ești doar o verigă într-un lanț aproape nesfârșit de "observatorii detașați". Paradoxal, bârfa e considerată o activitate socială de prost gust, dar e practicată cu o pasiune demnă de un artist al cetății. De unde vine, atunci, această dragoste ascunsă pentru bârfe?
Probabil că răspunsul stă undeva între nevoia ancestrală de a face parte dintr-un grup și tendința de a ne compara saberamente cu cei din jur. Hai să fim sinceri: uneori ne face să ne simțim un pic mai bine că prietenul nostru tocmai și-a pierdut slujba sau că fata populară de la liceu a fost prinsă cu pantalonii în vine, la propriu. Într-o societate în care comparația e sport național, bârfa îndeplinește funcția unui anestezic social: mai ameliorează din durerea unei vieți poate nu chiar așa plină de reușite.
Și să nu uităm componenta de putere. A ști chestii despre oameni – detalii, secrete mărunte sau mari dezastre personale – îți conferă un soi de autoritate. Serios, cum crezi că a reușit tăntica de la asociația de locatari să aibă pe toată lumea la degetul mic? Ei bine, nu prin tort de mere împărțit din bunătatea sufletului, ci prin dozaje tactice de informații bine condimentate cu speculații.
Un alt aspect fascinant e că bârfa rareori vine singură. E ca gemul dintr-o plăcintă. Alături de ea, vin și judecățile de valoare, opiniile personale și, ești pregătit?, moralitatea de ocazie. Căci, nu-i așa, cum altfel ai mai putea să te simți superior, dacă nu trăgându-i pe alții în jos? "Eu n-aș face niciodată așa", e refrenul preferat de cei care îți spun cât de josnic e traitul vieții altora.
Așadar, unde ne lăsăm prinși? Unde tragem linie? Trebuie să admitem că bârfa spune mai multe despre cel care o practică decât despre subiectul ei. Și totuși, toți ne împăcăm cu ea, o acceptăm ca pe un rău necesar și o ascundem sub preșul bunelor intenții. E ca și cum ne-am întoarce toate privirile spre străinul din tren, dar susținem că habar nu avem cu ce tren se află.
În același timp, ajungem și la partea cea mai întunecată: daunele reale pe care le poate provoca. Dincolo de glumițe și povești șugubețe, bârfa poate transforma destine, poate nărui existențe întregi. Câți nu au fost ostracizați pe nedrept sau nu și-au văzut viețile prăbușindu-se peste noapte pentru că cineva, cândva, a avut chef de o bârfă picantă? Într-o societate unde critica e la mare preț, uneori uităm că nu toți sunt la fel de echipați pentru a-i face față.
Concluzia la care ajung este că, poate, ar trebui să ne reconsiderăm rolul de păpușari în povestea asta. Într-o lume deja plină de zgomot, poate că merităm cât mai puțin negativism posibil. Am putea încerca cu toții să facem un mic pas înapoi, să ne întrebăm ce anume câștigăm cu adevărat din asta și să vedem dacă există vreo șansă să contribuim nu doar la a discuta lucruri, ci și la a schimba lucruri.
Acum, întrebarea de un milion: suntem cu adevărat pregătiți să ne punem cârcota deoparte și să vedem ce mai rămâne din noi și din ceilalți?
