Am avut recent o conversație cu un prieten, pe care-l cunosc din liceu — tipul care întotdeauna făcea mișto ordinar de filmele drăgălașe și se lăuda că „sentimentele sunt pentru fraieri”. Ei bine, am ajuns să petrecem o seară de beție melancolică, in care și-a amintit de fosta lui iubită. 14 ani de idolatrizare și un playlist de muzică tragi-comică mai târziu, ne-am întrebat amândoi: de ce naiba ne e frică să ne arătăm vulnerabilitatea?
În societatea noastră, bărbatul sensibil e un personaj controversat. Poate fi aclamat ca un soi de unicorni al masculinității moderne sau poate fi ridiculizat până la punctul în care sinceritatea lui e considerată o slabiciune. Dar, sincer, cine a stabilit că bărbații nu ar trebui să aibă emoții?
Arnolzii culturali și Sindromul Tarzan
Să fim serioși. Ne-am născut și am trăit într-o cultură în care bărbăția este sinonimă cu tăria de caracter, curajul și, desigur, capacitatea de a deschide un borcan fără a părea că ești pe cale să-ți disloce un umăr. De mici, băieții noștri sunt îndoctrinați cu ideea de a fi duri și invulnerabili ca un Arnold Schwarzenegger în anii '80, purtători de stigmate care țâșnesc mai rapid decât mãcilajul la TVR. O „luptă” nesfârșită cu propria natură umană, de a masca sensibilitatea chiar și atunci când se ascund în baia de acasă să descarce toate invectivele, presiunea devenind apăsătoare.
Emoțiile ascunse și bolile de inimă
Ascunderea emoțiilor poate duce la mari îmbolnăviri sufletești și nu doar metaforic. În caz că nu știai, „depresia” nu este doar un cuvânt trendy folosit la workshop-uri de „team-building” corporatist. Nu este un „lux” ci realitate dureroasă. Statistici recente ne avertizează: bărbații sunt mult mai predispuși să comită acte de suicid față de femei, și asta pentru că încă considerăm că terapia este doar pentru cei „defecți.”
Bărbatul sensibil e așa cum te-ai aștepta: un om cu grijile și visele lui perturbante, dar un om care simte și asta nu-l face mai slab ci, potențial, îi poate oferi un spațiu existențial mult mai uman.
Mituri și stereotipuri
Mitul bărbatului sensibil ca fiind doar o varietate urbană, aproape a unui specii pe cale de dispariție, este fals. Am întâlnit imediat după liceu bărbați faini, cu adevărat sensibili, pe care terminologia de „masculinitate toxică” nu-i definea. Sunt alături de partenerii lor în momentele când lucrurile devin apăsătoare, și asta fără să simtă nevoia nasoală de a-și demonstra valoarea prin trofee materiale sau putere personală. Ei știu să asculte, iar noi îi respingem deseori din cauza propriilor noastre prejudecăți.
Rebelii cu inima la vedere
Unii au noroc să nu fie prinși în jocul stereotipurilor. Au maturitatea de a înfrunta și de a-și înțelege emoțiile. Sunt bărbați care știu că plânsul nu le diminuează masculinitatea și că din acest aparent „defect” poți scoate oricând magia în relații — reale, profunde, fără briz-brizuri. Într-o lume ideală, toți am recunoaște că vulnerabilitatea este un act de curaj inimaginabil și am aplauda la scenă deschisă bărbații care sunt capabili să-și trăiască emoțiile deschis.
Deci, unde stăm noi?
E timpul să ne reexaminăm prejudecățile și să înțelegem că bărbatul sensibil nu e un mit, ci pur și simplu un om care dorește să trăiască mai conștient și mai liber. Cum ar fi dacă am încuraja în mod activ acest tip de comportament, fără raționamente adânc implantate de niște mentalități arhaice?
Poate, doar poate, dacă am confrunta realitatea și ne-am educa să apărăm cu toții emoțiile într-un mod sănătos, am putea re-scripta rolurile bărbaților și femeilor într-o societate mai empatică și conectată. Deci, tu — cine te împiedică să fii sensibil în manifestare și puternic în același timp?
În concluzie, nu ești fătălău dacă plângi la un film. Ești doar uman.
Ridică-te, ieși de sub aripa falsului curaj și permite-ți să te simți. Ai de câștigat o viață dincolo de stereotipuri. Cum ar fi să-ți permiți asta?
