Unele lucruri nu ar trebui să fie niciodată subiect de discuție la masa mare: politica, religia... și avortul. Da, ai auzit bine. Avortul nu este o temă de dezbatere publică. Este o decizie personală, profund intimă, care ar trebui respectată, nu demontată sau manipulată de politicienii care își închipuie că știu mai bine ce să facă cu uterul tău.
Să ne înțelegem, nu vorbesc din experiența directă — nu am trecut prin această situație — dar din perspicacitatea de a observa cam cum este tratată tema asta, mi se face părul măciucă. Într-o societate, adică a noastră, care de altfel se declară modernă și deschisă, pare că prea mulți oameni își dau cu părerea despre viețile altora. Cu un entuziasm mai potrivit pentru micii și berea la grătar, multor români le place să disece deciziile personale ale femeilor când vine vorba de avort, ca și cum ar avea drept de expert.
Hai să aruncăm o privire mai atentă asupra situației. Călătorie în trecut: în vremuri nu chiar așa îndepărtate, în timpul regimului Ceaușescu, avorturile erau ilegale. Da, ilegalitatea lor a dus la un adevărat dezastru – mii de femei au murit din cauza procedurilor nesigure practicate în clandestinitate. Ăsta e un capitol întunecat din istoria noastră și, dacă a fost ceva de învățat din el, este că interzicerea avortului nu reduce numărul lor, ci le face periculoase.
Și totuși, după revoluție, când avortul a devenit legal din nou, dezbaterea n-a dispărut. Dimpotrivă, a prins alte forme. Inerțiile culturale ne-au împins să privim procedural avortul ca pe o rușine personală, un motiv de stigmă. Se fac presiuni din toate direcțiile — religie, familie, soți, ba chiar și de la diverși necunoscuți care se simt obligați să își exprime opinia nepoftită. Realitatea este însă una simplă: corpul unei femei aparține doar ei și numai ea are dreptul să decidă ce să facă cu el.
La o cafea, o prietenă mi-a povestit despre experiența ei. Diagnosticul era necruțător — complicații grave care, dacă sarcina ar fi continuat, i-ar fi pus viața în pericol. A fost decizia ei, una grea, dureroasă, dar necesară. Ușor de spus de pe margine ce ar fi trebuit să facă, dar prin ce a trecut doar ea știe. Privirea pe care o vedea în ochii medicului era una de înțelegere și empatie, dar nu așa a fost și în cazul celor din jur. De câte ori ne permitem să judecăm pe alții fără să cunoaștem măcar jumătate din poveste?
Am impresia că uneori uităm că suntem tehnic, în secolul XXI – adică, verificăm știrile cu un clic pe ecranul telefonului, dar ținem să folosim gândirea din Evul Mediu. Avortul nu ar trebui să fie o dispută permanentă. Ar trebui să fie între femeie și medicul ei, punct. Sigur, educația sexuală (aha, alt subiect tabu) ar putea reduce numărul de sarcini nedorite, dar până când să ajungem acolo, să lăsăm oamenii să decidă singuri.
Mai mult, este timpul să respingem ideea că femeile iau decizii ușor. Nimeni nu intră și iese dintr-o clinică fără să-și pună întrebări grele, fără să simtă toate emoțiile care vin cu o astfel de alegere. Asta nu înseamnă că nu au dreptul să ia decizia respectivă fără să fie asaltați de judecăți externe sau de opinii toxice.
Deci, să renunțăm la vechile tabieturi. Ce-ar fi să ne concentrăm mai mult pe sprijin, empatie, și solidaritate? Să oferim femeilor încredere să ia decizii informate. Să ne educăm și să educăm pe alții. Gata cu mentalitatea de tribunal public.
Așa că mă întreb, draji cititori: suntem gata să lăsăm deoparte hipocrizia și să acceptăm autonomia personală, sau preferăm să mai tragem niște concluzii din colțul nostru de confort? Luați o cafea, meditați la asta, și să discutăm.
