Stați puțin, nu vă grăbiți să închideți articolul doar pentru că simțiți un ușor disconfort. Vreau să discutăm astăzi despre un subiect care ar fi trebuit să ne preocupe de multă vreme: autenticitatea, sau mai bine zis, lipsa ei. Într-o societate care pretinde a fi mereu sinceră și directă, ne-a cam făcut să credem că suntem mai transparenți decât un geam curat. Ah, naivii de noi!

Românii, de la mic la mare, sunt maeștri în a-și pune măști. Și nu-mă refer aici doar la vechile noastre obiceiuri de fațadă gen să fim prea politicoși cu vecinii, chiar de ne deranjează până la lacrimi muzica lor de sâmbătă noaptea, ci la măști mult mai complexe, pe care ni le punem în fiecare zi în drumul nostru prin viață. Indiferent că este vorba de job, familie sau chiar relațiile amoroase, cumva ne-am obișnuit să trăim permanent pe scena unui teatru de prost gust.

De la Palatul Parlamentului la sufrageria ta

Căci acolo unde ne prețuim cel mai tare pentru oferta culturală variată, ironia amară lovește puternic. Suntem actori fără voia noastră, obligați să purtăm costume care de multe ori nu ni se potrivesc. Pare surreal? Gândește-te doar la ședințe, fie ele profesionale sau familiale, unde fiecare își joacă rolul său.

La birou suntem acei roboței supuși care evită cu înverșunare să iasă din "normă", chiar dacă "normalul" acelui loc erodează încet sufletul fiecărui angajat. Casa devine scenă pentru ceea ce societatea consideră "frumos", "respectabil", deși în culise realitatea e total diferită. Și așa se perpetuează un cerc vicios, alimentat parcă de o teamă cronică de a fi expuși, de a fi noi înșine.

Frica de a privi dincolo de mască

Există un sentiment colectiv că, dacă ne permitem să fim noi înșine și să ne proiectăm autenticitatea către ceilalți, ne-am pierde statutul, prietenii sau, Doamne-ferește, demnitatea. Poate părea că dramatizez puțin, dar întrebarea mea e simplă: oare chiar mai știm să trăim altfel?

Crescând într-o societate plină de așteptări și norme, ne-am obișnuit să ne aliniem cuminte în spatele zidurilor de pe care le-am construit cu grijă în jurul sinelui nostru autentic. Aceleași norme care ne fac să ne ascundem de noi înșine, ne pun să ne agățăm de ideea că a fi autentic înseamnă a fi vulnerabil. Și cine vrea să fie vulnerabil într-o lume unde "a fi vulnerabil" e automat echivalat cu "a fi slab"?

Reflecții asupra adevărului

Hai să facem un mic exercițiu de sinceritate. Când a fost ultima dată când ai spus exact ce simți, fără să îndulcești cuvintele sau să le „împachetezi” astfel încât să pară mai ușor de digerat? Exact, nici nu mai știi. Pentru că și tu, la fel ca mine sau ca restul, ai învățat să te conformezi, să "dai bine". Ești pe aceeași scenă, mimând fericirea și confortul într-o orchestră a cărei muzică nu ți se potrivește.

Dar știi ce? Nu trebuie să fie așa. Nu trebuie să lăsăm frica de critică sau de eșec să ne determine să trăim o minciună convenabilă. Cine să știe asta mai bine decât noi, vodevile ruinate ale istoriei care, totuși, refuzăm să ne dăm jos măștile.

O întrebare fără răspuns… sau cu unul?

Așa că te provoc: în următoarea întâlnire socială la care participi, fie că vorbim de o întâlnire cu prietenii sau de o cină în familie, încearcă să fii autentic. Fără teama de a fi judecat, fără măști. Asumă-ți riscul să fii exact cine ești și să vezi ce se întâmplă.

Chiar, ce ai de pierdut? Poate doar un rol bine jucat în acest teatru cotidian al înstrăinării. Și cine știe, poate vei descoperi că adevărata libertate vine atunci când renunți la teamă. Ai curaj să fii tu însuți? Sau preferi să trăiești în continuare prin prisma unei identități de împrumut?