Acceptarea corpului tău așa cum este
Nu știu cum ești tu dimineața, dar eu, de multe ori, mă privesc în oglindă cu mai mult scepticism decât ar trebui. Oare când s-a transformat oglinda din prietenul matinal de care aveam nevoie pentru a-mi aranja părul, în judecătorul suprem al valorii mele?
"Ia uite, încă o ridă! Și ce-i cu burtica aia care nu dispare?" — sună cunoscut? Îmi încep ziua ca un războinic cultural gata să îndeplinească standardele absurde ale revistelor lucioase și reclamelor idioate. Așa că am decis: uitați-vă la corpul vostru și să ne înțelegem ca frații și surorile. Știu, sună cam patetic și naiv, dar citește în continuare înainte de a da ochii peste cap.
Reflectorul inacceptabil al societății
Corpul ideal. Ce glumă amuzantă. Se schimbă mai des decât moda pantalonilor evazați versus skinny! În anii '90, toate eram înnebunite după silueta lui Kate Moss, iar acum, uită-te la Kim Kardashian care face valuri cu formele ei somptuase. Trezește-mă când industria asta va decide odată pentru totdeauna cum ar trebui să arătăm, că să știu cum să mă conformez.
Și totuși, trăim într-o cultură care ne face să ne simțim inadaptați, fie că e vorba de coapse, vergeturi sau orice altceva ce ți-ai putea imagina. De ce trebuie să fim mereu blocate într-o luptă constantă să ne îndeplinim așteptările ridicole ale altora?
Drumul spre acceptare
Schimbarea nu vine ușor. Trebuie să-ți înghiți multă mândrie și să renunți la acele reviste care îți spun subtil că valorezi mai puțin dacă nu se vede osul zigomatic. Când am început să accept ceea ce am văzut în oglindă, am realizat ceva glorios: corpul meu e un fel de manual de istorie personal. Fiecare cicatrice și fiecare kilogram în plus spune o poveste. Fiecare linie de pe frunte mă duce înapoi la nopțile acelea pierdute în discuții interminabile sau la zilele de stres de la munca.
Ca să ne înțelegem: nu promovez nesănătatea fizică. Dar nici nu cred că e cazul să ne biciuim corpul în așa fel încât doar ca să ne aliniem la tiparele strâmbe oferite de o industrie care vrea să ne vândă soluții la probleme pe care, de fapt, nu le-ar trebui să le avem.
Empatie, nu critică
E timpul să schimbăm armele nemiloase ale criticii cu îmbrățișări de empatie. Prima persoană care trebuie să te accepte pentru cine și ce ești ești chiar tu. Începe cu lucrurile mărunte: spune-i unei prietene cum îți place bucuria ei de a mânca o prăjitură fără să-ți ceară „permis”. Îmbracă-te cum te simți că ești tu cu adevărat și nu mai întreba dacă bustul ar trebui să fie mai mic sau mai mare.
La finalul zilei, imi dau seama că acest proces nu e chiar o plimbare în parc – drumul spre auto-acceptare e tumultuos și plin de viraje. Dar hei, nu e nici drumul spre o țară considerată plictisitor de plată.
Românii și imperioasa nevoie de validare
Trebuie să recunoaștem: noi, românii, avem o zicală: „Capul plecat, sabia nu-l taie”. Dar hei, cât să mai plecăm capul? E timpul să ne asumăm identitățile. Să ducem o luptă pentru mintea și corpul nostru, nu pentru săbii imaginare.
Luând în calcul genetica, tradițiile culinare și societatea, poate că e timpul să redefinim „frumosul” pe termenul nostru. Cu mici modificări culturale, suntem datori să ne acceptăm așa cum suntem, riduri și „burtici” incluse.
Întrebarea evidentă este: cât de mult din ceea ce vezi în oglindă este chiar al tău și cât este un amalgam de idealuri și așteptări externe? Ai curajul să trăiești cu corpul pe care îl ai, în loc să aștepți miracolul pe care l-ai planificat mereu pentru „mâine”? Ai curajul să fii autentic cu imperfecțiunile tale?
